De ce nu suntem (încă) pregătiţi
Premierul Viorica Dăncilă a anunţat că ţara noastră ar putea adera la Zona Euro abia în anul 2024. Estimarea, deşi prevede o perioadă de pregătire de cinci ani, pare optimistă, din moment ce astăzi nu îndeplinim decât o mică parte dintre criteriile obligatorii ca să putem renunţa la leu.
În primul rând, preţurile trebuie să nu fluctueze cu mai mult de 1,5% faţă de cele mai performante trei state europene la acest capitol. România a ratat ţinta aceasta anul trecut pentru că am avut cea mai mare inflaţie din Europa timp de 8 luni la rând. Ţinta e sub 2%, noi ne situăm la 3,8% scumpiri generalizate.
Dezvoltarea în ritm de melc a României e principala problemă care împiedică adoptarea mai devreme a monedei euro. La PIB-ul pe cap de locuitor suntem printre ultimii din Uniunea Europeană. Infrastructura este la pământ, investițiile private și publice sunt la un nivel scăzut, iar distribuţia veniturilor este inegală în ţară. Zona Bucureşti-Ilfov, de exemplu, poate intra foarte bine în Zona Euro, pentru că firmele de aici generează aproape jumătate din cifra de afaceri cumulată, în timp ce județele din Moldova nu scot mai mult de 8%. Şi asta se reflectă în veniturile populaţiei. La infrastructură, suntem ultimii în Europa la numărul de kilometri de autostradă.
În plus, specialiştii spun că bugetul pentru 2019 ar trebui să ţină cont de un pas gradual de corecţie, astfel încât până în 2022 România să aibă un deficit bugetar în jur de 1% şi să ia şi alte măsuri care să crească robusteţea economiei. Alt criteriu ţine astfel cont de deficitul bugetar, adică diferenţa dintre cât cheltuieşte statul şi cât încasează. Acesta nu trebuie să depăşească 3% din PIB. Deocamdată ne încadrăm în ţintă, dar vedem cum, după ce anul trecut am avut cel mai mic buget alocat investiţiilor în ultimii 10 ani, acum Guvernul Dăncilă aruncă în spaţiul public suma de 47,19 de miliarde de lei, adică 4,62% din PIB pentru investiţii.
Dar investitorii străini nu par deloc impresionaţi. Camera de Comerţ Americană a transmis recent un semnal de alarmă asupra preţului mare pe care România îl plăteşte în termeni de imagine de ţară şi credibilitate, în contextul OUG 114/2018 şi al adoptării cu întârziere a Bugetului pe 2019. Într-un comunicat de presă, AmCham Romania a atras atenţia că unele companii renunţă la planurile de investiţii şi extindere în favoarea altor pieţe. Şi nu sunt singurele critici de care avem parte. În ultimele luni, şi companiile germane prezente în ţara noastră au anunţat că privesc cu îngrijorare spre viitor, în mare parte din cauza impredictibilităţii.
Al treilea criteriu pentru aderarea la Zona Euro vizează cursul de schimb, care nu trebuie să fluctueze cu mai mult de 15% cel puţin doi ani. În ultima perioadă a depăşit pragul de 4,7 lei pentru un euro, dar din 2017 până azi fluctuaţia e de 5%. În momentul în care vom trece la Euro preţurile şi salariile vor fi în euro. Iar asta ar putea să fie o problemă majoră, din moment ce în prezent avem printre cele mai mici salarii din Europa. În ianuarie salariul minim brut a crescut de la 1.900 de lei la 2.080 de lei, adică un pic peste 440 de euro, în timp în Luxemburg ajunge la aproape 2.000 de euro pe lună, iar în Germania – la 1.500 de euro. Doar bulgarii şi letonii sunt plătiţi mai prost ca noi: 286 de euro, respectiv 430 de euro.
Ultimul criteriu ar fi ratele dobânzilor pe termen lung. Şi la acest capitol suntem corigenţi. La fel ca scumpirile, dobânzile nu trebuie să depăşească 2 puncte în comparaţie cu ţările cele mai performante. În ultimii doi ani, acest lucru nu s-a întâmplat.
Aşadar, România pare că nu deţine încă parola de acces la Zona Euro, denumită şi “masa bogaţilor”. Chiar dacă PSD a votat în Congres necesitatea adoptării monedei euro în 2024, chiar dacă guvernanţii vor apela la preoţi şi la primari să convingă oamenii de această trecere, aşa cum se zvoneşte prin târg, până la un plan concret şi la măsuri viabile, Zona Euro rămâne un vis permanent amânat.
